.POVESTILE SPIRIDUSILOR · Intamplari cu jucarii

Iepurasul de catifea (dupa Margery Williams)

          A fost odată un iepuraş de catifea foarte drăgălaş. Era dolofan şi pufos, exact aşa cum trebuie să fie un iepure; avea blăniţă cu pete albe şi maronii, mustăţi adevărate din aţă și urechile sale erau căptuşite cu satin roz.
          În dimineaţa de Crăciun, aşa cum stătea el aplecat în afară din ciorapul Băiatului, cu o rămurică de vâsc între labuţe, arăta absolut încântător. Mai erau şi alte lucruri în ciorap, de pildă nuci şi portocale, o maşină de jucărie, alune învelite în ciocolată şi un şoricel cu cheiţă, dar Iepurașul era cel mai frumos cadou dintre toate. Băiatul s-a jucat cu el cel puţin două ore, apoi Unchii şi Mătuşile au venit la cină şi a fost un mare foşnăit de hârtii şi cutii despachetate, iar în bucuria vederii atâtor cadouri noi, Iepurașul de Catifea a fost dat uitării.
          Iepurașul a stat mult timp în cutia de jucării sau pe podeaua camerei şi nimeni nu se gândea prea mult la el. Era timid de felul său şi, cum era făcut numai din catifea, jucăriile mai scumpe îl umileau destul de des. Jucăriile mecanice se credeau foarte importante şi îi tratau pe ceilalţi cu superioritate; aveau numai idei ingenioase şi pretindeau că erau adevărate. Bărcuţa, care era în casă de două anotimpuri deja şi îşi pierduse aproape toată vopseaua, se luase după ele şi nu rata nici o ocazie să vorbească despre catargul sau sistemul său de ancorare, folosind cuvinte ciudate pe care celelalte jucării nu le prea înţelegeau. Iepuraşul nu se lăuda că este o copie după ceva anume, pentru că nu ştia dacă există iepuri în realitate; el credea că toţi iepurii sunt umpluţi cu talaş*, aşa ca el, deşi înţelegea că talaşul era destul de demodat şi că nu trebuia să vorbească despre asta cu jucăriile mai moderne. Chiar şi Timothy, leul din bucăţi de lemn care fusese construit de soldăţeii rupţi şi care ar fi trebuit să fie mai înţelegător, devenise îngâmfat şi pretindea că are legături cu cei din guvern. Sărmanul Iepuraş ajunsese să se simtă cel mai neinteresant și lipsit de importanţă dintre toate jucăriile. Singurul care se purta frumos cu el era Căluţul din Piele.
          Căluţul de Piele era cel mai vechi locatar din camera copiilor. Era atât de bătrân, că blana lui maro căzuse pe alocuri şi acolo se vedeau pânza şi cusăturile de dedesubt, iar multe fire de păr din coada lui fuseseră smulse pentru a fi folosite la şiragurile de mărgele. Era înţelept, pentru că văzuse cum multe jucării noi şi sofisticate care se lăudau la început cu bateriile lor noi şi cu hăinuţele strălucitoare, pentru ca apoi, cu timpul, să se rupă sau să se strice şi să ajungă la gunoi. Căluțul ştia că acelea erau numai jucării şi că nu puteau deveni altceva. Iepurașul de Catifea înțelese atunci că lumea jucăriilor este o lume ciudată şi fermecată, şi că numai jucăriile vechi, care au trecut prin multe peripeţii cu înţelepciune, o pot înţelege.
          Într-o zi, pe când şedeau pe covorul din camera copiilor, rezemaţi de fotoliul cel mare şi roşu, Iepurele întrebă:
          – Ce înseamnă SĂ FII ADEVĂRAT? Dacă aş avea baterii aş fi adevărat?
          – Nu trebuie să fii făcut într-un anumit mod ca să fii adevărat, răspunse Căluţul de Piele. Când un copil te iubeste foarte, foarte mult şi nu te ţine numai ca să se joace cu tine, ci te iubeşte cu ADEVĂRAT, atunci devii şi tu adevărat.
          – Şi… doare?
          – Uneori da, zise calul cu sinceritate, dar atunci când eşti ADEVĂRAT nu te mai deranjează asta.
          – Şi se întâmplă brusc sau cu timpul? mai întrebă Iepurașul de Catifea.
          – Nu se întâmplă dintr-o dată, schimbarea apare după mult timp, răspunse Căluţul de Piele. De aceea, jucăriile care se pot sparge ușor, care au margini ascuțite sau care sunt foarte fragile nu se schimbă niciodata; până ar deveni ele adevărate, ar avea păr lipsă, ochi stricați sau îmbinări lăsate. Oricum, toate astea nu contează deloc, pentru că o dată ce ajungi sa fii Adevărat, nu poti sa fii urât; decât, poate, pentru oamenii care nu înțeleg.
          – Presupun că tu ești adevărat, adăugă Iepurașul, apoi își dori să nu mai fi zis nimic, pentru a nu-l răni pe Căluţul de Piele.
          Dar acesta zâmbi.
          – Unchiul Băiatului m-a făcut Adevărat, îi răspunse Căluțul. Asta s-a întâmplat cu mulți ani în urmă, dar o dată ce devii Adevărat, nu te mai poți schimba la loc. E permanent.
          Iepurașul de Catifea oftă și se gândi că va trebui să treacă multă vreme până când vraja asta numită Adevăr avea să i se întâmple și lui. Tânjea să devina Adevărat, să știe cum s-ar simți atunci, dar îl întrista ideea că va avea catifeaua ponisită și că își va pierde ochii și mustățile. Își dorea sa devina Adevărat fără ca acele lucruri deranjante să i se întâmple și lui.

          Camera copiilor era condusă de o femeie numită Bonă. Uneori ea nu observa deloc jucăriile aruncate pe jos, dar alteori, ca un vânt pornit din senin, le lua pe toate și le arunca rapid prin sertare. Acest lucru era numit „curățenie” și toate jucăriile îl urau, mai ales cele de metal. Pe Iepurașul de Catifea nu îl deranja atât de mult, pentru că de fiecare dată ateriza într-un loc moale.
          Într-o seară, când trebuia să meargă la culcare, Băiatul nu își găsi câinele de pluș cu care dormea de obicei. Bona se grăbea și îi era prea greu să caute câinele în acel moment, așa că privi în jur și văzând sertarele deschise, se năpusti asupra lor.
          – Uite, ia-ți vechiul Iepuraș! zise ea. E destul de bun ca să dormi cu el! Și fără alte cuvinte, Bona îl luă pe Iepure de o ureche și îl puse in brațele Băiatului.
          Aceea a fost prima noapte dintr-un lung șir de zile în care Iepurașul de Catifea a dormit în patul Băiatului. La început i s-a părut destul de incomod, pentru că uneori Băiatul îl ținea prea strâns in brațe, alteori se rostogolea peste el și câteodată chiar îl împingea sub pernă, de unde îi era greu să respire; plus că ducea dorul orelor liniștite din noapte, când toată camera copiilor era învăluită în razele Lunii și putea discuta cu Căluțul de Piele. În curând insă, începu să îi placă noua situație. Băiatul vorbea cu el mai mereu și îi făcea pe sub plapumă tot felul de tunele despre care spunea că sunt precum casele iepurilor adevărați. Se jucau foarte frumos împreună și șușoteau până noaptea târziu, când Bona pleca și ea la culcare și lăsa aprinsă numai lumina de veghe; iar când Băiatul adormea, Iepurașul se ghemuia în brațele sale și visa.

          Astfel trecu timpul, iar micuțul Iepuraș era foarte fericit – atât de fericit încât nu băgă de seama că frumoasa lui blăniță de catifea devenea din ce în ce mai ponosită, că incepea să i se desprindă coada și că i se julise toată vopseaua roz de pe nas, acolo unde obișnuia să îl sărute Băiatul…

Sfârșitul primei părți

Traducere și adaptare: Lavinia Rorich
Ilustrația: Rob Woodrum (sursa), William Nicholson (cele din text)

Un gând despre „Iepurasul de catifea (dupa Margery Williams)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s