BASME POPULARE ROMANESTI

FĂT-FRUMOS CU PĂRUL DE AUR, de Petre Ispirescu

          A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti. A fost odată, într-o pustietate mare, un pusnic. Vecinii săi erau fiarele pădurilor și așa era de bun la suflet încât toate dobitoacele i se închinau când se întâlneau cu dânsul. Într-una din zile, se duse pusnicul la marginea unui râu care curgea aproape de coliba lui, și iată, văzu că vine pe apă un coș smolit bine, și auzi un orăcăit ieșind dintr-însul. Stătu puțin de cugetă și după ce zise câteva vorbe de rugăciune, intră în apă și, cu o prăjină, trase coșuletul la margine. Când îl deschise, ce să vază în el? Un copilaș cam de vreo două luni. Îl scoase din coș și, cum îl luă în brate, copilul tăcu.
Pusnicul vroia din toata inima sa creasca pruncul, dar cand se gandi ca n-are cu ce sa-l hraneasca, îl podidi un plans ce nu se mai putea opri. Deodata rasari dintr-un colt al chiliei sale o vita de vie si numaidecat crescu si se înalta pana la streasina. Pusnicul se uita la dansa si vazu struguri, unii copti, altii parguiti, altii agurida si altii în floare; îndata lua si dete copilului si, vazînd ca-i mananca, se bucura din tot sufletul. Cu must de vita crescu copilul, pana incepu sa manance si cate altceva.
Iara daca se mai mari copilul, pusnicul se apuca si-l învata sa citeasca, sa adune radacini ca sa se hraneasca si sa umble la vanat.
Dar într-o zi, chema pusnicul pe copil si-i zise:
– Fatul meu, simt ca slabesc din ce în ce; sunt batran, precum ma vezi, si afla ca, de azi în trei zile, ma duc pe lumea cealalta. Eu nu sunt tatal tau cel adevarat, ci te-am prins pe apa. Daca voi adormi somnul cel vecinic, care o sa-l cunosti dupa raceala si amortirea ce vei vedea în tot trupul meu, sa bagi de seama ca o sa vina un leu. Sa nu te sperii, dragul tatei; leul îmi va face groapa, si tu vei trage pamant peste mine. De mostenire n-am ce sa-ti las, decat un frau de cal. Dupa ce vei ramane singur, sa te sui în pod, sa iei fraul, sa-l scuturi, si îndata va veni un cal la asta chemare si te va învata ce sa faci.
Dupa cum zise batranul, asa se si întampla. A treia zi, pusnicul, luandu-si ramas bun de la fiul sau cel de suflet, se culca si dormi somnul cel lung. Apoi îndata veni un leu groaznic, nevoie mare, si veni racnind si, cum vazu pe batran mort, îi sapa groapa cu unghiile sale; iar fiul îl îngropa, si ramase acolo trei zile si trei nopti, plangand la mormant. A treia zi foamea îi aduse aminte ca era dator sa traiasca; se scula de pe mormant cu inima zdrobita de durere, se duse la vita de vie si cu mare mahnire vazu ca ea se uscase; atunci, si-aduse aminte de vorbele batranului si se sui în pod, unde gasi fraul, îl scutura, si iata ca veni un cal cu aripi si, stand înainte-i, zise:
– Ce poruncesti, stapane?
Copilul spuse calului, cuvant cu cuvant, toata întamplarea cu moartea batranului, si îi zise:
– Iata-ma aici singur; tatal, care mi-a fost dat, nu mai este; ramai tu aici, cu mine; dar sa mergem în alta parte, unde sa ne facem o coliba; caci aici, dinaintea astui mormant, nu stiu de ce-mi vine sa tot plang. Iar calul îi raspunse:
– Nu asa, stapane; noi ne vom duce sa locuim unde sunt multi oameni ca dumneata.
– Cum? întreba baiatul, sunt multi oameni ca mine si ca tata? Si o sa traim în mijlocul lor?
– Negresit, îi raspunse calul.
– Atunci, daca-i asa, întreba copilul, de ce nu vin si ei pe la noi?
– Ei nu vin, îi mai zise calul, fiindca n-au ce cauta p-aici. Trebuie sa mergem noi la dansii.
– Sa mergem, raspunse copilul cu bucurie.
Iar daca-i spuse ca trebuie sa fie îmbracat, fiindca ceilalti oameni nu umbla asa goi, el ramase cam pe ganduri; si calul îi zise sa bage mana în urechea lui stanga; si dupa ce baga mana, scoase niste haine pe care le îmbraca, ciudindu-se ca nu stia cum sa le întrebuinteze; calul însa îl învata, si apoi copilul încaleca pe dansul, se îmbraca si porni.
Dupa ce ajunse în orasul cel mai de aproape si se vazu între multimea de oameni furnicînd în sus si în jos, se cam spaimanta copilul de atata zgomot si umbla tot cu frica, mirîndu-se de frumusetea caselor si de tot ce vedea, bagand însa de seama ca fiecare lucru-si are randuiala sa. Dar calul, îmbarbatîndu-l, îi zise:
– Vezi, stapane? Aici toate sunt cu randuiala lor! De aceea, dar, trebuie sa stii, ca sa-ti faci si tu un capatai.
Si dupa ce sezu acolo cateva zile, mai vorbind cu lumea si obisnuindu-se a trai în huietul ce înnabuseste orasele, pleca, luand cu sine calul sau; si se duse, si se duse pana ce ajunse pe taramul unor zane. Dupa ce ajunse la zane, care erau în numar de trei, cauta sa se bage argat la dansele, caci asa-l sfatuise calul sa faca. Zanele, deocamdata, nu prea voiau sa-l ia în slujba, dar se înduplecara la rugamintile lui, si-l primira.
Calul adesea venea pe la stapanul sau si, într-o zi, îi zise sa bage bine de seama cum ca, în una din case, zanele aveau o baie în care la cativa ani, într-o zi anume, curge aur, si cine se scalda primul, aceluia i se face parul de aur. Îi mai spuse sa vaza ca, într-unul din tronurile casei, zanele aveau o legatura cu trei randuri de haine, pe care le pastrau cu grija. El baga bine de seama aceste vorbe si de cate ori avea cate ceva greu de facut, el chema calul ca sa-i dea ajutor.
Zanele-i dasera voie baiatului sa umble prin toate casele ca sa deretice si sa scuture, numai în camera cu baia sa nu intre. Însa cand lipsira ele o data de acasa, el intra si lua aminte la toate cate îi zisese calul. Ochi si legatura cu haine puse cu grija într-un tron. Într-o zi, zanele au plecat la o sarbatoare, la alte zane si avura grija sa porunceasca argatului ca, în momentul in care va auzi vreun zgomot în camera cu baia, sa rupa o sindrila din streasina casei ca sa le dea de stire lor si sa se întoarca degraba, fiindca ele stiau ca e aproape sa înceapa a curge apa de aur.
Fiul pusnicului pandea, si cand vazu minunea asta, chema numaidecat pe cal. Calul îi zise sa se scalde, si asa facu. Iesind din baie, el lua si legatura cu hainele si o porni la sanatoasa, calare pe calul lui cel cu aripi, cu care zbura ca vantul si se ducea ca gandul. Cum calca peste pragul portii, începura casele, curtea si gradina sa se cutremura asa de groaznic, încat se auzi pana la zane, si zanele îndata se întoarsera acasa. Daca vazura ca argatul lipseste si hainele nu sunt la loc, se luara dupa dansul si-l urmarira din loc în loc, pana ce, cand era sa puna mana pe dansul, el trecu hotarele lor si apoi statu.
Cum îl vazura scapat, zanele se ciudira de necaz ca nu putura sa-l prinda. Atunci ele îi zisera:
– Ah! Fecior de lele ce esti, cum de ne amagisi? Arata-ne, macar, sa-ti vedem parul.
Atunci el îsi rasfira parul pe spinare; iar ele se uitau cu jind la dansul si-i zisera:
– Asa par frumos niciodata n-am vazut! Fii sanatos, însa fi bun de ne da hainele.
Dar el nu voi, ci le opri si le lua în locul simbriei ce-i datorau zanele.
De aici, se duse intr-un oras, îsi puse o basica de cirivis (grasime topita pastrata în basici) în cap si se duse de se ruga de gradinarul împaratului ca sa-l primeasca argat la gradina împarateasca. Gradinarul nu prea voia sa-l asculte; dar, dupa multa rugaciune, îl primi, îl puse sa lucreze pamîntul, sa care apa, sa ude florile; îl învata ca sa curete pomii si brazdele de buruieni. Fat-Frumos tinea minte tot ce-l învata gradinarul, stapanul sau.
Împaratul avea trei fete; si asa multa grija avea cu treburile împaratiei, încat uitase de fete si ca trebuie sa le marite. Într-una din zile, fata cea mai mare se vorbi cu surorile ei ca sa duca fiecare cate un pepene ales de ele, la masa împaratului. Dupa ce se puse împaratul la masa, venira si fetele si adusera fiecare cate un pepene pe cate o tipsie de aur si îl pusera dinaintea împaratului.
Împaratul se mira de aceasta fapta si chema sfatul împaratiei sa-i ghiceasca ce insemna asta. Si daca se aduna sfatul, taie pepenii si, dupa ce vazu ca unul se cam trecuse, al doilea era tocmai bun de mancare si al treilea dase în copt, zise:
– Împarate, sa traiesti multi ani, pilda asta înseamna varsta fetelor mariei-tale, si ca a sosit timpul de a le da la casa lor.
Atunci împaratul hotarî sa le marite. Dete, deci, sfoara în tara de aceasta hotarare si chiar de-a doua zi, începura a veni petitori de la cutare si de la cutare
fecior de împarat.
Iara dupa ce fata cea mai mare si-alese mire pe un fiu de împarat, care-i paru mai frumos, se facu mare nunta împarateasca. Si dupa ce sfarsira veseliile, pleca împaratul cu toata curtea, ca sa petreaca pe fiica-sa pana la hotarele împaratiei sale celei noi. Numai fiica împaratului cea mai mica ramase acasa. Fat-Frumos, argatul de la gradina, vazand ca si gradinarul se dusese cu alaiul, chema calul, încaleca, se îmbraca cu un rand de haine, zis „campul cu florile”, din cele luate de la zane, si, dupa ce-si lasa parul lui de aur pe spate, începu a alerga prin gradini în toate partile, fara sa fi bagat de seama ca fiica împaratului îl vede de pe fereastra, caci odaia ei da în gradina. Calul cu Fat-Frumos strica toata gradina si, cand vazu ca veselia lui facuse paguba, descaleca, se îmbraca cu hainele sale de argat si începu a drege ceea ce stricase. Cand veni acasa gradinarul si vazu stricaciunea, se lua de ganduri si începu a-l certa pe argat de neîngrijire, si era atat de suparat, încat p-aci era sa-l bata.
Dar fiica împaratului, care privea de la fereastra toate acestea, batu în geam si ceru gradinarului sa-i trimita cateva flori. Gradinarul facu ce facu si aduna de prin colturi cateva floricele, le lega si le trimise împaratesei celei mici. Iar ea, daca primi florile, îi dete un pumn de galbeni si-i trimise raspuns sa nu se atinga de bietul argat. Atunci gradinarul, vesel de un dar asa de frumos, îsi puse toate silintele si, în trei saptamaini, facu gradina la loc, ca cum nu s-ar fi întîmplat nimic într-însa.
Nu mult dupa aceasta, fata împaratului cea mijlocie îsi alese si ea un fecior de împarat si-l lua de barbat. Veseliile tinura ca si la sora-sa cea mare; iar la sfarsitul veseliilor, fu petrecuta si ea pana la hotarele împaratiei sale. Dar fata cea mica a împaratului nu se duse, ci ramase acasa, prefacandu-se de asta data ca este bolnava. Argatul gradinii se vazu iara singur, vru sa se veseleasca si el ca toti slujitorii curtii, dar, fiindca el nu se putea veseli decat cu bidiviul sau, îsi chema calul, se îmbraca cu alte haine, numite „cerul cu stelele”, îsi lasa parul pe spate, încaleca si calca toata gradina. Cand baga de seama ca iar faramase tot, se îmbraca cu hainele sale cele proaste si, bocindu-se, începu sa dreaga ceea ce stricase. Ca si la întîia data, gradinarul, voind sa-l carpeasca, fu oprit de fata cea mica a împaratului, care ceruse flori si care îi trimise doi pumni de bani. Gradinarul se puse iara pe munca si dadu gradina gata în patru saptamani.
Împaratul facuse o vanatoare mare si, fiindca scapase de o mare primejdie, ridica un chiosc în padurea aceea si chema, ca sa serbeze mantuirea sa, pe toti boierii si slujitorii curtii, la o masa pregatita acolo. Toti curtenii se dusera la chemarea împaratului, numai fiica sa ramase.
Fat-Frumos, vazandu-se iara singur, chema calul si, voind sa se veseleasca si dansul, îmbraca hainele, numite „cu soarele în piept, luna în spate si doi luceferi în umeri”, îsi lasa parul de aur pe spate, încaleca calul si-l încurca prin gradina, încat nu mai era chip de a o drege. Iar daca vazu aceasta, el începu a se vaicara, se îmbraca iute cu hainele lui cele de argat si nu stia de unde sa înceapa sa repare stricaciunile. Mania gradinarului intrecu orice hotare, cand veni si vazu acea mare paguba. Dar cand voi sa-l pedepseasca pentru neîngrijirea lui, fiica împaratului batu iar în geam si ceru flori. Gradinarul dadea din colt în colt si nu stia ce sa faca; în cele mai de pe urma, cauta si mai gasi vreo doua floricele, care abia scapasera de copitele calului cu aripi, si le trimise. Dar fata de împarat îi dete porunca sa ierte pe bietul argat, pentru care îi si dadu trei pumni de galbeni.
Se apuca dar, croi din nou, si în patru saptamaini, abia putu face ceva care sa mai semene a gradina; iar argatului dete fagaduinta ca de se va mai întampla una ca asta, apoi are sa fie zdrobit în bataie si gonit.
Împaratul cazuse pe ganduri, vazand pe fiica-sa tot trista. Ea acum nu mai voia sa iasa afara nici din casa. Hotara, asadar, s-o marite si începu a-i spune de cutare, de cutare si de cutare fiu de împarat. Dar ea nu vroia sa auda de nici unul. Si daca vazu asa, împaratul chema sfatul si boierii si îi întreba ce sa faca.
– Un foisor cu poarta pe dedesubt, îi raspunsera ei, pe unde sa treaca toti fiii de împarat si de boieri, si pe care-l va alege fata sa-l loveasca cu un mar de aur ce-l va tine în mana, si dupa acela s-o dea împaratul.
Asa si se facu. Se dete sfoara în tara ca este hotararea împaratului sa se adune si mic si mare si sa treaca pe sub poarta. Toti trecura, dar fata nu lovi pe nici unul. Multi credeau ca fata n-are voie sa se marite. Însa un boier batran zise sa treaca si oamenii curtii. Trecu si gradinarul, si bucatarul cel mare, si vataful, si slugile, si vizitiii si randasii, dar degeaba; fata nu lovi pe nici unul. Toti se intrebara atunci daca n-a mai ramas cineva netrecut, si se afla ca a mai ramas un argat de la gradina, un argat chel.
– Sa treaca si acesta, zise împaratul.
Atunci chema si pe argatul cel chel si-i zise sa treaca si dansul, dar el nu voi; iar daca fu silit sa treaca, trecu, si, cand trecu, fata-l lovi cu marul! Argatul începu a tipa si a fugi, si zise ca i-a spart capul. Împaratul, cum vazu una ca aceasta, zise:
– Nu se poate asta! Este o greseala! Fata mea nu cred ca l-a ales tocmai pe chelul asta.
Caci nu putea sa se învoiasca a da pe fie-sa dupa dansul, desi il lovise cu marul. Atunci puse iar sa treaca lumea, si de-a doua oara fiica-sa lovi cu marul în cap tot pe chel, care iar fugi, tinandu-se cu mîinile de cap. Împaratul, plin de mahnire, iara-si lua vorba înapoi si puse de-a treia oara sa treaca toata lumea. Daca vazu împaratul ca si de-a treia oara tot chelul a fost lovit, s-a plecat la sfatul împaratiei si i-a dat lui pe fiica-sa. Nunta se facu în tacere, si apoi îi goni pe amandoi si nici nu voia sa stie de dansii, atata numai ca, de sila, de mila, îi primi sa locuiasca în curtea palatului. Un bordei într-un colt al curtii li se dete spre locuinta, iar argatul se facu sacagiul curtii. Toate slugile împaratului radeau de dansul, si toate murdariile le aruncau pe bordeiul lui. Înauntru însa, calul cu aripi le aduse frumusetile lumii; nu era în palatul împaratului ceea ce era în bordeiul lor.
Fiii de împarat, care venisera în petit la fiica cea mica, se-mbufnara de rusinea ce au patit, fiindca fiica împaratului alesese pe chel si se învoira între dansii ca sa porneasca oaste mare împotriva lui. Împaratul simti mare durere cand auzi hotararea vecinilor sai, însa, ce sa faca? Se pregati de razboi, ca n-avea încotro. Amandoi ginerii împaratului se sculara cu oaste si venira în ajutorul sau. Fat-Frumos trimise si el pe sotia sa ca sa roage pe împaratul a-i da voie sa mearga si el la batalie. Împaratul, însa, o goni, zicandu-i:
– Du-te dinaintea mea, nesocotito, fiindca, iata, din pricina ta mi se tulbura linistea; nu mai voi sa va vad în ochii mei, nemernicilor ce sunteti!
Dar, dupa mai multe rugaciuni, se îndupleca si porunci sa-l lase sa care si el macar apa pentru ostire. Se pregatira si pornira.
Fat-Frumos, cu hainele lui proaste si calare pe o martoaga schioapa, pleca înainte. Ostirea-l ajunse într-o mlastina, unde i se nomolise iapa si unde se muncea sa o scoata, tragand-o cand de coada, cand de cap, cand de picioare. Rasera de el cu totii, ostirea, împaratul si ginerii cei mai mari ai sai, si trecura înainte. Dupa ce, însa, nu se mai vazura dansii, Fat-Frumos scoase iapa din noroi, îsi chema calul sau, se îmbraca cu hainele „campul cu florile” si porni la campul bataliei; ajungand acolo, se urca pe un munte apropiat, ca sa vada care oaste este mai tare. Ostile, daca ajunsera, se si lovira, iar Fat-Frumos, vazand ca oastea vrajmasa este mai mare la numar si mai puternica, se repezi din varful muntelui asupra ei, si ca un vartej se întorcea prin mijlocul ei cu palosul în mana, si taia, cum se taia, în dreapta si în stanga. Asa spaima le dete iuteala, stralucirea hainelor sale si zborul calului sau, încat oastea vrajmasa întreaga o lua la fuga, apucand drumul fiecare încotro vedea cu ochii. Iara împaratul se întoarse vesel acasa. Pe drum, întalni iarasi pe Fat-Frumos prefacut în argat, muncind sa-si scoata iapa din noroi; si cum era cu voie buna, zise la cativa:
– Duceti-va de scoateti si pe nevoiasul acela din noroi.
N-apucara sa se aseze bine, si veni veste la împaratul ca vrajmasii lui, cu ostire si mai mare, s-au ridicat asupra lui. Se pregati dara si el de razboi si pleca s-o întalneasca. Fat-Frumos, iara se ruga sa-l lase si pe dansul sa mearga, si iara fu huiduit, dar daca dobandi voia, porni iara cu iapa lui. Fu si de asta data de ras si de bataie de joc, cand l-a vazut ostirea ca iara se înnamolise si nu putea sa-si scoata iapa din noroi. Îl lasara în urma, dar el ajunse si acum mai înainte la locul de lupta, prefacut în Fat-Frumos, calare pe calul cu aripi si îmbracat cu hainele lui cele cu cerul cu stelele.
Ostile sunara din surle si se lovira; si Fat-Frumos, iarasi vazand ca vrajmasii sunt mai puternici, se repezi din munte si-i puse pe goana. Împaratul se întoarse iara vesel, si iara porunci ostasilor sa scoata din noroi pe nevoiasul de sacagiu.
Împaratul se mahni pana în fundul inimii sale, cand auzi ca vrajmasii se ridica de-a treia oara cu oaste si mai mare, si ca au si ajuns la hotarele împaratiei sale, cat frunza si iarba; un plans amar îl napadi, si planse, pana ce simti ca-i slabesc vederile. Apoi îsi stranse si dansul toata oastea sa si porni la batalie.
Fat-Frumos porni si el, tot pe martoaga lui. Iara dupa ce trecu toata oastea, facand haz de dansul cum se muncea ca sa-si scoata iapa din noroi, se îmbraca cu hainele cele cu soarele în piept, luna în spate si doi luceferi în umeri, îsi lasa parul de aur pe spate, isi incaleca calul si într-un minut fu iarasi pe munte, unde astepta sa vaza ce s-o întampla.
Se întalnira ostile si se lovira de trei ori, atata erau de înversunati ostasii. Iar seara, cand vazu ca ostirea vrajmasa era sa invinga ostirea împaratului, odata se repezi Fat-Frumos din munte ca un fulger, si unde trasni o data în mijlocul lor, ca se îngrozira de nu mai stiau ce fac; se împrastiau ca puii de potarniche si fugeau de-si rupeau gaturile. Fat-Frumos însa-i gonea si-i taia ca pe niste foi. Împaratul îl vazu sangerat la mana, la care se crestase însusi, si îi dete naframa sa ca sa se lege, apoi se întoarsera acasa, izbaviti de primejdie.
Pe drumul de intoarcere, gasira iar pe Fat-Frumos în noroi cu iapa; si iar îl scoasera. Cand sosira acasa, împaratul se imbolvani la ochi si orbi. Toti vracii si toti filozofii care citeau pe stele fura adusi, dar nimeni nu putu sa-i dea nici un ajutor. Într-una din zile, daca se scula din somn împaratul, spuse ca a vazut în vis un batran, care i-a zis ca, daca se va spala la ochi si daca va bea lapte de capra rosie salbatica, isi va redobandi vederea. Auzind astfel, ginerii sai pornira cu totii, cei doi mai mari, singuri, fara sa ia si pe cel mai mic si fara a voi sa-l lase sa mearga macar împreuna cu dansii. Dar Fat-Frumos chema calul si merse cu dansul spre smarcuri, gasi capre rosii salbatice, le mulse si, cand se întorcea, se îmbraca în haine de cioban si iesi înaintea cumnatilor sai cu o cofa plina de lapte de oi. Ei îl întrebara: „lapte are acolo?” Iara el le raspunse „da”, prefacandu-se ca nu-i cunoaste, si ca îl duce la împaratul, care visase ca-i va veni vederea, daca va da cu acel lapte la ochi. Ei incercara sa-i dea bani in schimbul laptelui, dar ciobanul le raspunse ca laptele nu-l da pe bani, si ca, daca vor sa aiba lapte de capra rosie, sa zica ca sunt robii lui si sa rabde ca sa le puna pecetea lui pe spinarea lor, ca el are gand apoi sa se duca si sa nu mai stie de dansii.
Cei doi gineri se socotira ca lor, pentru ca sunt împarati si gineri de împarat, n-o sa le pese; se lasara deci de le puse pecetea lui în spinare si apoi luara laptele, zicand pe drum:
– De se va încerca nerodul sa ne zica ceva, îl facem nebun, si tot noi vom fi mai crezuti decat dansul.
Se întoarsera, deci, la împaratul, îi detera laptele, se unse la ochi si bau; dar nu-i ajuta nimic. Dupa aceea, veni si fie-sa cea mai mica la împaratul si-i zise:
– Tata, ia acest lapte; el este adus de barbatul meu; unge-te cu dansul, asa te rog.
Împaratul îi raspunse:
– Ce lucru bun a facut nataraul tau de barbat, ca sa faca si acum ceva de isprava? N-au putut face nimic ginerii mei ceilalti, care m-au ajutat asa de mult în razboaie, si tocmai el, ticalosul, o sa-mi poata ajuta? Si apoi, nu v-am zis ca nu aveti voie a va mai arata înaintea mea? Cum ai cutezat sa incalci porunca mea?
– Ma supum la orice pedeapsa imi vei da, tata, numai unge-te, te rog, si cu acest lapte ce ti-l aduce umilitul rob.
Împaratul, daca vazu ca atat de mult se roaga fiica sa, se îndupleca si lua laptele adus de ea; si se unse cu dansul la ochi o zi, se unse si a doua zi si, spre marea sa mirare, simti ca parca începuse a zari ca prin sita; si dupa ce se mai unse si a treia zi, vazu cat se poate de bine. Dupa ce se însanatosi, dete o masa si chema toti boierii si sfetnicii împaratiei si, dupa rugaciunea lor, primi si pe Fat-Frumos sa sada în coada mesei. Pe cand se veseleau mesenii si se chefuiau, se scoala Fat-Frumos si, rugandu-se de iertare, întreaba:
– Marite Imparate, robii pot sedea cu stapanii lor la masa?
– Nu, nicidecum, raspunse împaratul.
– Apoi, daca este asa, si fiindca lumea te stie de om drept, fa-mi si mie dreptate, si scoala pe cei doi oaspeti care sed de-a dreapta si de-a stanga mariei tale, caci ei sunt robii mei; si ca sa ma crezi, cauta-i si vei vedea ca sunt însemnati cu pecetea mea în spinare.
Cum auzira asta, ginerii împaratului nu avura incotro si marturisira ca asa este; îndata fura nevoiti a se scula de la masa si a sta în picioare. Iar catre sfarsitul mesei, Fat-Frumos scoase naframa care i-a fost data de împarat la batalie.
– Cum a ajuns naframa mea în mainile tale? întreba împaratul. Eu am dat-o celui care ne-a ajutat la razboi.
– Ba nu, marite împarate, mie mi-ai dat-o.
– Apoi, daca este asa, tu esti acela care ne-ai ajutat?
– Eu, marite împarate.
– Nu te crez, adauga iute împaratul, daca nu te vei arata asa cum era atunci acela caruia am dat naframa.
Atunci el se scula de la masa, se duse de se îmbraca cu hainele cele mai frumoase , îsi lasa parul pe spate si se înfatisa împaratului si la toata adunarea. Cum îl vazura mesenii, îndata se ridicara si se minunara: Fat-Frumos era atat de mandru si stralucitor, încat la soare te puteai uita, dara la el ba.
Împaratul, dupa ce lauda pe fiica-sa pentru alegerea sa cea buna, se dete jos din scaunul împaratiei si ridica în el pe ginerele sau, Fat-Frumos; iara el cea dintai treaba ce facu fu de a slobozi pe cumnatii sai, si în toata împaratia se facu bucurie mare si masa împarateasca. Eram si eu p-acolo si caram mereu la vatra lemne cu frigarea, apa cu ciurul si glume cu caldarea, pentru care capatai:
Un naparstoc de ciorba
Si-o sfanta de cociorba
Pentru cei ce-s lunga-vorba.

SFÂRȘIT

______________________________________________________________________________________________________
Basmul este o adaptare si revizuire dupa I.C. Fundescu – Basme, oratii, pacalituri si ghicitori, ed. a III-a. Bucuresti, 1875
ilustrația: Dumitru Ristea / erc pres

4 gânduri despre „FĂT-FRUMOS CU PĂRUL DE AUR, de Petre Ispirescu

  1. :))) Te inteleg, si mie mi se pare lung basmul… dar nu pot sa-l scurtez. E bine totusi ca are faze amuzante.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s