BASME POPULARE ROMANESTI

CAPRA CU TREI IEZI, de Ion Creangă

          Era odată o capră care avea trei iezi. Iedul cel mare şi cu cel mijlociu dau prin băţ de obraznici ce erau; iară cel mic era harnic şi cuminte. Vorba ceea: „Sunt cinci degete la o mînă şi nu samănă toate unul cu altul”.
Într-o zi, capra cheamă iezii de pe-afară şi le zice:
– Dragii mamei copilaşi! Eu mă duc în pădure ca să mai aduc ceva de-a mîncării. Dar voi, încuieţi uşa după mine, ascultaţi unul de altul, şi să nu cumva să deschideţi pănă ce nu-ţi auzi glasul meu. Cînd voiu veni eu, am să vă dau de ştire, ca să mă cunoaşteţi, şi am să vă spun aşa…

Trei iezi cucuieţi,
Uşa mamei descuieţi!
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n ţiţe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieş
În călcăieş,
Smoc de flori
Pe subsuori.

Auzit-aţi ce-am spus eu?
– Da, mămucă, ziseră iezii.
– Pot să am nădejde în voi?
– Să n-ai nici o grijă mămucă, apucară cu gura înainte cei mai mari. Noi suntem odată băieţi, şi ce-am vorbit odată vorbit rămîne.
– Dacă-i aşa, apoi veniţi să vă sărute mama! Dumnezeu să vă apere de cele rele, şi mai rămîneţi cu bine!
– Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi, şi Dumnezeu să-ţi ajute ca să te întoarne cu bine şi să ne-aduci demîncare.
Apoi capra iese şi se duce în treaba ei. Iar iezii închid uşa după dînsa şi trag zăvorul. Dar vorba veche: „Păreţii au urechi şi fereştile ochi”. Un duşman de lup – ş-apoi ştiţi care? – Chiar cumătrul caprei, care de mult pîndea vreme cu prilej ca să pape iezii, trăgea cu urechea la păretele din dosul casei, cînd vorbea capra cu dînşii.
„Bun! zise el în gîndul sau. Ia, acu mi-e timpul… De i-ar împinge păcatul să-mi deschidă uşa, halal să-mi fie! Ştiu că i-aş cîrnosi şi i-aş jumuli!” Cum zice, şi vine la uşă; şi cum vine, şi începe:

Trei iezi cucuieţi,
Mamei uşa descuieţi!
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n ţiţe,
Drop de sare
În spinare,
Mălăieş
În călcăieş,
Smoc de flori
Pe subsuori.

          – Hai! deschideţi cu fuga, dragii mamei, cu fuga!
– Ia! băieţi, zise cel mai mare, săriţi şi deschideţi uşa, că vine mama cu demîncare.
– Sărăcuţul de mine! zise cel mic. Să nu cumva să faceţi pozna să deschideţi, că-i vai de noi! Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i aşa de gros şi răguşit, ci-i mai subţire şi mai frumos!
Lupul auzind aceste, se duse la un ferar şi puse să-i ascuţe limba şi dinţii, pentru a-şi subţia glasul, ş-apoi, întorcîndu-se, începu iar:
Trei iezi cucuieţi,
Mamei uşa descuieţi!…
– Ei, vedeţi, zise iarăşi cel mare; dacă mă potrivesc eu vouă? Nu-i mămuca, nu-i mămuca! D-apoi cine-i dacă nu-i ea?! Că doar şi eu am urechi! Mă duc să-i deschid.
– Bădică! bădică! zise iarăşi cel mic. Ascultaţi-mă şi pe mine! Poate mai de-apoi a veni cineva ş-a zice:
Deschideţi uşa,
Că vine mătuşa!
ş-atunci voi trebuie numaidecît să deschideţi? D-apoi nu ştiţi că mătuşa-i moartă de cînd lupii albi şi s-a făcut oale şi ulcioare, sărmana?
– Apoi, dă! nu spun eu bine? zise cel mare. Ia, de-atunci e rău în lume, de cînd a ajuns coada să fie cap… Dacă te-i potrivi tu acestora, îi ţinè mult şi bine pe mămuca afară. Eu, unul, mă duc să deschid.
Atunci mezinul se vîră iute în horn şi, sprijinit cu picioarele de prichiciu şi cu nasul de funigine, tace ca peştele şi tremură ca varga de frică. Dar frica-i din raiu, sărmana! Asemene cel mijlociu, ţuştiu! iute sub un chersin; se-nghemuieşte acolo cum poate, tace ca pămîntul şi-i tremură carnea pe dînsul de frică: Fuga-i ruşinoasă, da-i sănătoasă!… Însă cel mare se dă după uşă şi – să tragă, să nu tragă? – în sfîrşit, trage zăvorul… Cînd iaca!… ce să vadă? Ş-apoi mai are cînd vedè?… căci lupului îi scăpărau ochii şi-i sfîrîia gîtlejul de flămînd ce era. Şi, nici una, nici două, haţ! pe ied de gît, îi rătează capul pe loc şi-l mănîncă aşa de iute şi cu aşa poftă, de-ţi părea că nici pe-o măsea n-are ce pune. Apoi se linge frumuşel pe bot şi începe a se învîrti prin casă cu neastîmpăr, zicînd:
– Nu ştiu, părerea m-a amăgit, ori am auzit mai multe glasuri? Dar ce Dumnezeu?! Parc-au întrat în pamînt… Unde să fie, unde să fie? Se iţeşte el pe colo, se iţeşte pe dincolo, dar pace bună! iezii nu-s nicăiri!
– Mă!… că mare minune-i şi asta!… dar nici acasă, n-am de coasă… ia să mai odihnesc oleacă aste bătrîneţe!
Apoi se îndoaie de şele cam cu greu, şi se pune pe chersin. Şi cînd s-a pus pe chersin, nu ştiu cum s-au făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat… Atunci iedul de sub chersin, să nu tacă? – îl păştea păcatul şi-l mînca spinarea, sărăcuţul!
– Să-ţi fie de bine, nănaşule!
– A!… ghidi! ghidi! ghiduşi ce eşti! Aici mi-ai fost? Ia vină-ncoace la nănăşelul, să te pupe el!
Apoi ridică chersinul binişor, înşfacă iedul de urechi şi-l flocăieşte şi-l jumuleşte şi pe acela de-i merg petecele!… „Vorba ceea: Că toată paserea pe limba ei piere”.
Pe urmă se mai învîrte cît se mai învîrte prin casă, doar a mai găsi ceva, dar nu găseşte nimic, căci iedul cel cuminte tăcea molcum în horn, cum tace peştele în borş la foc. Dacă vede lupul şi vede că nu mai găseşte nimic, îşi pune în gînd una: aşază cele două capete cu dinţii rînjiţi în fereşti, de ţi se părea că rîdeau; pe urmă unge toţi păreţii cu sînge, ca să facă şi mai mult în ciuda caprei, ş-apoi iese şi-şi caută de drum. Cum a ieşit duşmanul din casă, iedul cel mic se dă iute jos din horn şi încuie uşa bine. Apoi începe a se scărmăna de cap şi a plînge cu amar după frăţiorii săi.
– Drăguţii mei frăţiori! De nu s-ar fi înduplecat, lupul nu i-ar fi mîncat! Şi biata mamă nu ştie de astă mare urgie ce-a venit pe capul ei!
Şi boceşte el şi boceşte pănă îl apucă leşin! Dar ce era să le facă? Vina nu era a lui, şi ce-au căutat pe nas le-a dat.
Cînd jălea el aşa, iaca şi capra venea cît putea, încărcată cu de-a mîncării şi gîfuind. Şi cum venea, cît de colo vede cele două capete, cu dinţii rînjiţi, în fereşti.
– Dragii mămucuţei, dragi! Cum aşteaptă ei cu bucurie şi-mi rîd înainte cînd mă văd!
Băieţii mamei, băieţi,
Frumuşei şi cucuieţi!
Bucuria caprei nu era proastă. Dar cînd s-apropie bine, ce să vadă? Un fior rece ca gheaţa îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul, şi ochii i se painjinesc. Şi ce era nu era a bine!… Ea însă tot merge păn’ la uşă, cum poate, crezînd că parerea o înşală… şi cum ajunge, şi începe:

Trei iezi cucuieţi,
Mamei uşa descuieţi!
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n ţiţe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieş
În călcăieş,
Smoc de flori
Pe subsuori.

          Atunci iedul mezin – care acum era şi cel dintăi şi cel de pe urmă – sare iute şi-i deschide uşa. Apoi s-aruncă în braţele mîne-sa şi cu lacrimi de sînge începe a-i spune:
– Mămucă, mămucă, uite ce am păţit noi! Mare foc şi potop au căzut pe capul nostru!
Capra atunci, holbînd ochii lung prin casă, o cuprinde spaima şi ramîne încremenită!… Dar mai pe urmă, îmbărbătîndu-se, şi-a mai venit puţin în fire ş-a întrebat:
– Da’ ce-a fost aici, copile?
– Ce să fie, mămucă? Ia, cum te-ai dus d-ta de-acasă, n-a trecut tocmai mult şi iaca cineva s-aude bătînd la uşă şi spunînd:
Trei iezi cucuieţi,
Mamei uşa descuieţi…
– Şi?…
– Şi frate-meu cel mare, nătîng şi neastâmpărat cum îl ştii, fuga la uşă să deschidă.
– Ş-atunci?…
– Atunci, eu m-am vîrît iute în horn, şi frate-meu cel mijlociu sub chersin, iară cel mare, după cum îţi spun, se dă cu nepăsare dupa uşă şi trage zăvorul!…
– Ş-atunci?…
– Atunci, grozăvie mare! Nănaşul nostru şi prietenul d-tale, cumătrul lup, se şi arată în prag!
– Cine? Cumătrul meu? El? Care s-a jurat pe părul său că nu mi-a spăriè copilaşii niciodată?
– Apoi dă, mamă! Cum vezi, i-a umplut de spărieţi!
– Ei las’, că l-oiu învăţa eu! Dacă mă vede că-s o văduvă sărmană şi c-o casă de copii, apoi trebuie să-şi bată joc de casa mea? şi pe voi să vă puie la păstramă? Nici o faptă fără plată… Ticălosul şi mangositul! Încă se rînjea la mine cîteodată şi-mi făcea cu măseaua… Apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el: n-am sărit peste garduri niciodată de cînd sunt. Ei, taci, cumătre, că te-oiu dobzăla eu! Cu mine ţi-ai pus boii în plug? Apoi, ţine minte că ai să-i scoţi fără coarne!
– Of, mămucă,of! Mai bine taci şi lasă-l în plata lui Dumnezeu! Că ştii că este o vorbă: „Nici pe dracul să-l vezi, da’ nici cruce să-ţi faci!”
– Ba nu, dragul mamei! „Că pănă la Dumnezeu, sfinţii îţi ieu sufletul.” Ş-apoi ţine tu minte, copile, ce-ţi spun eu: că de i-a mai da lui nasul să mai miroase pe-aici, apoi las’!… Numai tu, să nu cumva să te răsufli cuiva, ca să prindă el de veste.
Şi de-atunci căuta şi ea vreme cu prilej ca să facă pe obraz cumătru-său. Se pune ea pe gînduri şi stă în cumpene, cum să dreagă şi ce să-i facă?
„Aha! ia, acu i-am găsit leacul, zise ea în gîndul său. Taci! Că i-oiu face eu cumătrului una de şi-a muşca labele!”
Aproape de casa ei era o groapă adîncă; acolo-i nădejdea caprei.
– La cada cu dubala, cumătre lup, că nu-i de chip!… Ia, de-acu să-ncepe fapta: Hai la treabă, cumătriţă, că lupul ţi-a dat de lucru!
Şi aşa zicînd, pune poalele-n brîu, îşi suflecă mînicele, aţiţă focul şi s-apucă de făcut bucate. Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pască cu smîntînă şi cu ouă şi fel de fel de bucate. Apoi umple groapa cu jaratic şi cu lemne putregăioase, ca să ardă focul mocnit. După asta aşază o leasă de nuiele numai înţinată şi nişte frunzari peste dînsa; peste frunzari toarnă ţărnă şi peste ţărnă aşterne o rogojină. Apoi face un scăuieş de ceară anume pentru lup. Pe urmă lasă bucatele la foc să fearbă şi se duce prin pădure să caute pe cumătru-său şi să-l poftească la praznic. Merge ea cît merge prin codru, pănă ce dă de-o prăpastie grozavă şi întunecoasă şi pe-o tihăraie dă cu crucea peste lup.
– Bună vremea, cumătro! Da’ ce vînt te-a abătut pe-aici?
– Bună să-ţi fie inima, cumătre, cum ţi-i căutătura… apoi dă, nu ştii d-ta că nevoia te duce pe unde nu ţi-i voia? Ia, nu ştiu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea, că ştiu că mi-a făcut-o bună!
– Ca ce fel, cumătriţă dragă?
– Ia, a găsit iezii singurei, i-a ucis şi i-a crîmpoţit, de li-am plîns de milă! Numai văduvă să nu mai fie cineva!
– Da’ nu mai spune, cumătră!
– Apoi de-acum, ori să spun, ori să nu mai spun, că totuna mi-e. Ei, mititeii, s-au dus cătră Domnul, şi datoria ne face să le căutăm de suflet. De aceea am făcut şi eu un praznic, după puterea mea, şi am găsit de cuviinţă să te poftesc şi pe d-ta, cumătre; ca să mă mai mîngăi…
– Bucuros, dragă cumătră, dar mai bucuros eram cînd m-ai fi chemat la nuntă.
– Te cred, cumătre, d-apoi, dă, nu-i cum vrem noi, ci-i cum vrè Cel-de-sus.
Apoi capra porneşte înainte plîngînd, şi lupul după dînsa, prefăcîndu-se că plînge.
– Doamne, cumătre, Doamne! zise capra suspinînd. De ce ţi-e mai drag în lume tocmai de-aceea n-ai parte…
– Apoi dă, cumătră, cînd ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi. Nu-ţi face şi d-ta atîta inimă rea, că odată avem să mergem cu toţii acolo.
– Aşa este, cumătre, nu-i vorbă. Dar sărmanii gîgîlici, de cruzi s-au mai dus!
– Apoi dă, cumătră; se vede că şi lui Dumnezeu îi plac tot puişori de cei mai tineri.
– Apoi, dacă i-ar fi luat Dumnezeu, ce ţi-ar fi? D-apoi aşa?…
– Doamne, cumătră, Doamne! Oiu face şi eu ca prostul… Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe la d-ta pe-acasă? Că mi-aduc aminte ca acu că l-am întîlnit odată prin zmeuriş; şi mi-a spus că dac-ai vrea d-ta să-i dai un băiet, să-l înveţe cojocăria.
Şi din vorbă-n vorbă, din una-n alta, ajung păn-acasă la cumătra!
– Ia poftim, cumătre, zise ea luînd scăuieşul şi punîndu-l deasupra groapei cu pricina, şezi colè şi să ospătezi oleacă din ceea ce ne-a dat Dumnezeu!
Răstoarnă apoi sarmalele în strachină şi i le pune dinainte.
Atunci lupul nostru începe a mînca hîlpov; şi gogîlţ, gogîlţ, gogîlţ, îi mergeau sarmalele întregi pe gît. – Dumnezeu să ierte pe cei răposaţi, cumătră, că bune sarmale ai mai făcut!
Şi cum ospăta el, buf! cade fără sine în groapa cu jaratic, căci scăuieşul de ceară s-a topit, şi leasa de pe groapă nu era bine sprijinită: nici mai bine, nici mai rău, ca pentru cumătru.
– Ei, ei! Acum scoate, lupe, ce-ai mîncat! Cu capra ţi-ai pus în cîrd? Capra ţi-a venit de hac!
– Valeu, cumătră, talpele mele! Mă rog, scoate-mă, că-mi arde inima-n mine!
– Ba nu, cumătre; c-aşa mi-a ars şi mie inima după iezişorii mei! Lui Dumnezeu îi plac pui de cei mai tineri; mie însă-mi plac şi de işti mai bătrîni, numai să fie bine fripţi; ştii, colè, să treacă focul printr-înşii.
– Cumătră, mă pîrlesc, ard de tot, mor, nu mă lăsa!
– Arzi, cumătre, mori, că nici viu nu eşti bun! De-abiè i-a mai trece băietului istuia de spăriet, că mult păr îmi trebuia de la tine ca să-l afum! Ţi-aduci aminte, dihanie răutăcioasă şi spurcată, cînd mi te-ai jurat pe părul tău? Şi bine mi-ai mîncat iezişorii!
– Mă ustură inima-n mine, cumătră! mă rog, scoate-mă, şi nu-ţi mai face atîta osîndă cu mine!
– Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură, că bine-o mai plesnişi dinioare cu cuvinte din scriptură!
După aceasta, capra şi cu iedul au luat o căpiţă de fîn ş-au aruncat-o peste dînsul, în groapă, ca să se mai potolească focul. Apoi, la urma urmelor, năpădiră asupra lui şi-i mai trîntiră în cap cu bolovani şi cu ce-au apucat, pănă-l omorîră de tot. Şi aşa s-a păgubit sărmana capră şi de cei doi iezi, da’ şi de cumătru-său lupul păgubaşă a rămas, şi păgubaşă să fie.

SFÂRȘIT

______________________________________________________________________________________________________
ilustrația: Studioul de Diafilme şi Diapozitive Ion Creangă din Bucureşti

3 gânduri despre „CAPRA CU TREI IEZI, de Ion Creangă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s