.POVESTILE SPIRIDUSILOR · Basme fermecate

INGRIJITOAREA DE GASTE (adaptare dupa Fratii Grimm)

          A fost odată ca niciodată o regină văduvă, care avea o fată foarte frumoasă.
          Când fata a mai crescut, a fost promisă de soţie unui prinţ dintr-o ţară îndepărtată, iar atunci când veni vremea măritişului, fiica împărătesei începu să se pregătească de călătorie. Regina îi umpluse cuferele cu multe bogăţii – bijuterii, aur, argint, brăţări şi cercei, rochii care de care mai frumoase – pe scurt, tot ce îi trebuie unei viitoare împărătese; şi pentru că îşi iubea foarte mult fiica şi nu vroia să o ştie singură pe drum, regina o rugă pe cea mai de încredere servitoare să o însoţească.
          Şi aşa, prinţesa şi servitoarea s-au pregătit de drum, fiecare cu calul sau. Iapa prinţesei însă, era fermecată şi putea să vorbească.
          Când veni vremea ca fata să plece, regina luă un pumnal mic de aur, îşi tăie o şuviţă de păr şi i-o dădu fiicei sale, spunându-i:
          – Ai grijă de şuviţa asta, draga mea fată, pentru că este fermecată şi îţi va fi de ajutor în călătoria ta.
          Zicând acestea, o îmbrăţişă cu tristeţe pentru ultima dată. Prinţesa puse şuviţa de păr a mamei sale în sân, urcă pe cal şi plecă înspre regatul soţului ei.
          Şi mersera ele cat mersera, prinţesa şi servitoarea, drum lung, până când într-o zi au ajuns la marginea unui pârâu. Prinţesei îi era foarte sete şi i-a zis servitoarei:
          – Te rog, adu-mi puţină apă de băut în cupa de aur.
          – Nu, i-a răspuns servitoarea. Dacă ţi-e sete, coboară tu singură de pe cal şi du-te la pârâu să bei, pentru că de acum înainte nu voi mai fi servitoarea ta.
          Prinţesei îi era atât de sete, încât a descălecat şi s-a aplecat deasupra pârâului să bea apă; de frica slujnicei, nu a mai luat cupa de aur şi a început să plângă, zicându-şi: „Vai! Ce se va alege de mine acum?”.
          Şi şuviţa fermecată din părul reginei îi răspunse:

„Vai! Vai! Dacă regina ar ştii,
De durere, inima i s-ar înnegri.”

          Dar prinţesa, care era bună la inimă şi blândă la suflet, nu spuse nimic de purtarea servitoarei şi se hotarâ să uite toata întâmplarea. Ea se urcă pe cal şi îşi continuă călătoria.
          Şi au mai tot mers ele, până într-o zi când se făcu iar foarte cald, iar soarele era atât de arzător, încât prinţesei i se făcu sete iar; când ajunseră la un râu, ea îi zise servitoarei:
          – Te rog, adu-mi apă în cupa de aur.
          De data asta, servitoarea îi răspunse şi mai urât:
          – N-ai decât să bei singură, eu nu mai sunt sluga ta.
          Printesa era atât de însetată că a descălecat şi aplecându-se să bea apă, a început să plângă iar: „Vai, ce se va alege de mine?”.
          Şi şuviţa i-a răspuns iar:

„Vai! Vai! Dacă mama ta ar ştii,
De tristeţe, inima i s-ar topi.”

          Şi fără ca prinţesa să îşi dea seama, şuviţa de păr căzu în pârâu şi pluti departe pe firul apei. Servitoarea însă văzu totul şi se bucură nespus, pentru că ştia că fără şuviţa vrăjită, prinţesa avea să fie fără apărare.
          După ce îşi potoli setea, prinţesa vru să se urce pe calul ei, dar servitoarea o opri:
          – O să călătoresc eu pe calul tău, iar tu să urci pe mârţoaga mea.
          Şi aşa, prinţesa fu nevoită să renunţe la calul ei. La scurt timp după asta, servitoarea cea rea o obligă să îşi schimbe veşmintele de prinţesă cu unele ponosite, de slugă, şi o ameninţă că o va omorâ dacă va spune un cuvânt despre asta cuiva. Calul prinţesei însă, asculta tot.
          Când cele două au ajuns la curtea prinţului, au fost întâmpinate cu mare alai împărătesc şi cu mare bucurie. Prinţul a ajutat-o pe servitoare să coboare din şaua calului, crezând că este prinţesa, şi a condus-o în camerele pregătite special pentru viitoarea sa soţie; adevarata prinţesă a rămas în curtea palatului, cu slugile, întristată şi amărâtă de toate cele întâmplate.
          În tot acest timp, împăratul, tatăl prinţului, privea de la fereastră şi o văzu pe fata cu haine ponosite care venise cu viitoarea sa noră. Şi văzând-o atât de frumoasă, fragilă şi delicată, se miră ca este servitoare. Când o întrebă pe prinţesă cine este, aceasta îi zise:
          – Am adus-o cu mine ca să nu mă plictisesc pe drum. Te rog, dă-i ceva de făcut, pentru că o slugă nu trebuie să stea de pomană.
          Împăratul s-a gândit cât s-a gândit şi până la urmă a hotărât:
          – Am un argat care are grijă de gâştele mele. De acum înainte şi ea o să fie îngrijitoare la gâşte.
          La scurt timp după asta, falsa prinţesă îl rugă pe prinţ să taie capul calului cu care venise, cică pentru că a fost foarte nărăvaş pe drum; de fapt, servitoarea cea rea se temea ca nu care cumva calul să spună tot ceea ce se întâmplase, cum la început s-a purtat urât cu prinţesa şi cum, în cele din urmă, a ajuns să-i ia locul.
          Auzind vestea, prinţesa tare s-a mâhnit şi l-a rugat pe călău să atârne capul calului de poarta cetăţii, ca să îl poată vedea dimineaţa şi seara, când trecea cu gâştele pe acolo. Zis şi facut.
          În zorii zilei următoare, când prinţesa şi îngrijitorul de gâste au ieşit pe poarta cetăţii, ea îi vorbi calului întristata:

„Calule, caluţul meu, uite cum atârni!”

          Şi capul calului răspundea:

„Mireasă, mireasă, cum ai ajuns!
Vai! vai! Dacă mama ta ar ştii,
De tristeţe, inima i s-ar opri.”

          Dupa asta, cei doi au pornit în afara cetăţii, cu gâstele. Când au ajuns într-o poieniţă, prinţesa s-a aşezat pe o bancă de lemn şi a început să îşi despletească părul frumos care strălucea în razele soarelui ca aurul. Îngrijitorul de gâste vru să îi smulgă o şuviţă, crezând că sunt chiar din aur, dar prinţesa zise:

„Bate, vântule, bate!
Ia pălăria băiatului cu tine!
Bate, vântule, bate!
Ia-l şi pe băiat cu tine!
Peste văi şi dealuri, înciudat,
Poartă-i pălăria.
Când cosiţele le-am pieptanăt,
Adu-l iar aici. „

          Şi cum a terminat de glăsuit prinţesa, iacă s-a şi iscat un vânt puternic şi i-a zburat pălăria îngrijitorului de pe cap. Acesta nu a stat degeaba şi a pornit în fugă dupa ea, până în depărtare, peste dealuri. Seara, băiatul s-a întors supărat şi nu a mai vorbit deloc cu prinţesa.

          În dimineaţa următoare, pe când treceau de poarta cetăţii, sărmana fată privi capul calului şi se tângui:

„Calule, caluţul meu, uite cum atârni!”

          Şi capul calului răspundea:

„Mireasă, mireasă, cum ai ajuns!
Vai! vai! Daca mama ta ar ştii,
De tristeţe, inima i s-ar opri.”

          Apoi, când au ajuns în poieniţă, prinţesa a început iar să îşi pieptene părul, iar când băiatul s-a repezit la ea, a zis iar:

„Bate, vântule, bate!
Ia pălăria băiatului cu tine!
Bate, vântule, bate!
Ia-l şi pe băiat cu tine!
Peste văi şi dealuri, înciudat,
Poartă-i pălăria
Când cosiţele le-am pieptănat,
Adu-l iar aici.”

          Şi iar s-a iscat un vânt puternic şi i-a zburat pălăria îngrijitorului de pe cap până în depărtare, peste dealuri. Când s-a întors băiatul înapoi, fata deja îşi pieptănase părul, aşa că au pornit înapoi spre cetate.
          În seara aceea, îngrijitorul de gâste s-a dus la împărat şi i-a zis:
          – Nu mai vreau să vină fata aia ciudată cu mine.
          – De ce? a întrebat împăratul.
          – Pentru că toată ziulica îşi bate joc de mine…
          Împăratul îi ceru să îi povestească exact ceea se întâmplase şi îngrijitorul de gâşte îi spuse cum în fiecare dimineaţă ea vorbeşte cu capul calului de pe poarta cetăţii şi cum acesta îi răspunde, cum începe să îşi pieptene cosiţele de aur când ajung în poiană şi cum îi zboară lui pălăria ca prin magie. Împăratul a rămas uimit peste măsură şi a vrut să vadă cu ochii lui toate minunăţiile pe care i le povestise îngrijitorul, aşa că a doua zi a plecat şi el deghizat în straie de om sărman şi i-a pândit toată ziua.
          Seara, când îngrijitoarea de gâşte s-a întors în cetate, împăratul a cerut să fie adusă la el şi i-a cerut să îi explice tot ceea ce se întâmplase în timpul zilei. Fata, amărâtă şi supâratâ, începu să plângă şi îi zise că dacă va spune cuiva secretul ei, îşi va pierde viaţa. Dar regele a rugat-o atât de mult, încât fata a trebuit până la urmă să îi povestească totul: cum că ea este de fapt fată de împarat şi cum a fost păcălită de slujnică.
          Când a auzit împăratul toate astea, a ordonat să fie îmbrăcată imediat în haine alese, demne de o fată de împărat. Apoi l-a chemat pe prinţ şi i-a spus că ea este cea care trebuia să-i fie soţie. Tânărul s-a bucurat, mai ales când a văzut cât de frumoasă, bună, harnică şi răbdătoare este prinţesa.
          Şi împăratul a dat apoi o petrecere mare, la care a fost invitată şi servitarea cea rea. Ea stătea în stânga prinţului şi prinţesa în dreapta, dar nimeni nu ştia cine este cu adevărat, pentru că nu mai purta straiele ponosite ale îngrijitoarei de gâşte, ci o rochie care strălucea de-ţi lua ochii.
          În toiul balului, împăratul povesti întâmplarea prinţesei, ca şi cum ar fi fost o istorioară cu tâlc, apoi o întrebă pe servitoare ce pedeapsă ar merita slujnica cea necredincioasă.
          – Să fie aruncată într-o cutie bătută cu piroane ascuţite şi legată de doi cai albi, care să o tragă prin toată cetatea, răspunse servitoarea cea rea.
          Atunci împăratul a dat în vileag înşelătoria servitoarei şi a poruncit să i se aplice exact pedeapsa pe care o spusese ea. Apoi tânărul prinţ s-a însurat cu adevarata prinţesă şi au domnit împreuna în pace şi fericire până la sfârşitul vieţii.

SFÂRŞIT

__________________________________________________________
Traducere si adaptare de Lavinia Rorich 
ilustrația: @ Laura Kelly (website, facebook)

3 gânduri despre „INGRIJITOAREA DE GASTE (adaptare dupa Fratii Grimm)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s