BASME POPULARE ROMANESTI

ROMAN NAZDRAVAN de Nicolae Filimon

A fost odată ca niciodată, daca n-ar fi, nici că s-ar povesti; cînd să potcovea purecele cu nouă sute nouăzeci şi nouă oca de fier, şi tot da cu spatele de cer; linguriţă scurtă pe gura cui n-ascultă.

A fost odată trei fraţi olteni, dintre care unul era năzdrăvan. Într-o zi îşi ascuţiră coasele şi plecară pe o cîmpie. După ce merseră şi iar merseră, dederă peste o livede de fîn mare. Ei se opriră în loc şi o priviră; dar fratele cel mai mare zise:

— Ştiţi voi una, mă?
— Ştim, daca ne vei spune, răspunseră ceilalţi doi fraţi.
— Ai, mă, să ne-ncercăm coasele pîn ăst fîn verde.
— Bine zici tu, mă, răspunse cel d-al doilea frate, şi îndată începură amîndoi să cosească la fîn; dar n-apucară să sfîrşească vorba bine şi zăriră pe zmeul Stan Ghindă barbaiop, călare p-o jumătate de iepure şchiop. Atunci lor, de frică, le căzură coasele din mînă, dar Roman Năzdrăvan le zise:

— Nu vă temeţi, măre, lăsaţi pă mine, că-i viu eu de hac.

Zmeul din ce în ce s-apropia, iar cînd fu aproape de dînşii, învîrti buzduganul de trei ori şi zise:

— Cine sunteţi voi, bre, dă mi-aţi turburat izvoarele şi mi-aţi încurcat livezile?

— Suntem nişte oameni săraci şi nemernici, măria-ta, să nu-ţi faci păcat cu noi.

— Ai, sculaţi-vă, că vă iert, zise zmeul cu şiretlic, dar fiindcă aţi început livedea, cosiţi-o toată şi diseară să veniţi acasă să vă plătesc.

Cîtetrei fraţii se puseră pe cosit şi cosiră zi de vară pînă seara; dar cînd înnoptă, veni zmeul şi-i luă cu dînsul acasă, ca să le plătească. Ajungînd acasă, zmeul fluieră de trei ori şi numaidecît sări buzduganul din cui şi puse o masă împărătească, cu douăsprezece feluri de bucate, pe care le otrăvise zmeul înadins, ca să omoare pe olteni, dar o pîine, o strachină cu apă, o lingură şi o ploscă cu vin nu putu sa le otrăvească.

Zmeul atunci chemă pe olteni la masă; dar Roman Năzdrăvan îi zice:

— Să trăieşti, măria-ta! noi suntem nişte oameni săraci, învăţaţi să mîncăm cum om putea şi să bem ce-om putea. Dă-ne pîinea aia de colo, strachina cu apă, lingura şi plosca şi ne va fi de ajuns.

Zmeul pricepu viclenia lui Roman Năzdrăvan şi tăcu; dar după ce se ridică masa, chemă pe vătaful de curte şi-i porunci să-i ducă într-un beci, cu gînd ca să vie peste noapte, să le taie capetele.

Roman Năzdrăvan simţi şiretenia zmeului, dar se făcu că nu pricepe nimic şi, ca să înşele şi mai bine pe zmeu, luă plosca şi se duse în beci, împreună cu fraţii lui, iar dupe aceea scoase din traistă un fluier de prun şi începu să cînte:

Fluieraş frumuşel,
Mititel, gingăşel,
Dacă tu mă iubeşti,
Vin-acum să-mi slujeşti.

N-apucă să sfîrşească cîntecul şi d-odată veniră patru păsări măiestre şi puseră o masă cum se pune la domni şi la împăraţi. Roman Năzdrăvan chemă la masă pe slujnicile zmeului şi le dete de băut pînă se îmbătară şi adormiră; apoi le dezbrăcă de hainele lor şi se îmbrăcă el şi fraţii lui cu dînsele, iar pe slujnice le îmbrăcă cu zăbunele lor cele bărbăteşti şi se duseră să se culce. Dar abia ce începură să aţipească de somn şi zmeul veni cu paloşul să le taie capetele. Văzîndu-i însă îmbrăcaţi muiereşte, merse înainte şi tăie capetele slujnicilor, apoi se duse şi se culcă. Atunci, Roman Năzdrăvan sculă pe ceilalţi doi fraţi şi o apucară la sănătoasa.

Se duseră şi iar se mai duseră, cale lungă ca Dumnezeu să ne-ajungă, că cuvîntul din poveste înainte mai lung şi mai frumos este. Este ce este, basmul d-aici înainte se găteşte, Dumnezeu în casă la noi soseşte. Se duseră trei zile şi trei nopţi şi dederă peste un palat mîndru şi frumos şi se puseră cîtetrei la poartă.

Împăratul îi văzu dupe geam şi trimise pe vătaful de curte să-i întrebe ce caută. Vătaful spuse împăratului cererea lor, iar el porunci să puie pe cei doi rîndaşi la grajd, iar pe Roman Năzdrăvan să-l îmbrace bine şi să-l facă copil în casă.

Nu trecu mult timp şi împăratul făcu pe Roman Năzdrăvan mai mare peste toate slugile curţei împărăteşti. Fraţii lui, cum auziră aceasta, hotărîră să-l piarză.

Într-o zi, cînd împăratul voia să se ducă la plimbare, ei îi ieşiră înainte cu căciulile în mîni şi ziseră:

— Luminate-mpărate, să trăieşti, măria-ta, întru mulţi ani! Fratele nostru, Roman Năzdrăvan, s-a lăudat că poate să-ţi aducă cloşca cu puii de aur a zmeului Tărtăcot, cu barba d-un cot şi cu limba de doi.

Împăratul chemă numaidecît pe Roman Năzdrăvan şi-i zise:

— Fraţii tăi mi-a spus că te-ai lăudat să-mi aduci cloşca cu puii de aur a lui Tărtăcot cu barba d-un cot.

— E, e, măria-ta, cine m-a pîrît, nu m-a pîrît să mă crească, ci să mă piarză; dar bun este Dumnezeu, o să-ţi aduc cloşca, măcar de-aş şti că-mi voi răpune viaţa.

— Să ştii, Romane — adăogă împăratul —, că daca nu-mi vei aduce cloşca, unde-ţi stă picioarele o să-ţi stea capul.

N-apucă să plece împăratul, şi Roman Năzdrăvan se duse la zmeu, intră în palat şi, ajungînd la odaia unde era cloşca închisă, se făcu pai de mătură şi intră înlăuntru pe gaura încuietoarei; apoi, făcîndu-se iarăşi om, zise cloştii:

— Fă, cloşcă, vino cu mine!

Cloşca începu să strige:

— Sări, luminate împărate, că mă ia Roman Năzdrăvan. Zmeul veni numaidecît cu paloşul în mînă, dar Roman se făcu grăunte de mei şi se puse după uşe. Zmeul, văzînd că nu este nimeni în casă, scoase biciul de la brîu şi trase cloştii o bătăiuţă ţeapănă. Roman se făcu iar om şi zise:

— Fă, cloşcă, vii tu cu mine ori ba?

— Viu, răspunse cloşca.

Atunci Roman luă cloşca cu pui cu tot ş-o dete împăratului, zicîndu-i:

— Poftim, luminate-mpărate, m-am închinat cu slujba care mi-ai poruncit.

Împăratul luă cloşca şi dete lui Roman două căuşe de galbeni şi se duse, iar Roman se puse în scară şi începu să-i numere. Din întîmplare, fraţii lui tocmai atunci treceau cu hîrdăul cu apă la grajd; văzînd însă pe Roman numărînd bani, zise unul către celălalt:

— Văzuşi, mă, ce de bani a cîştigat afurisitul de Roman?

— Las’ pe mine, mă, că ţi-l voi aşeza eu pe dînsul.

A doua zi, cînd ieşi împăratul la plimbare, ei veniră iarăşi la scară cu căciulele în mîni şi ziseră:

— Luminate-mpărate, fratele nostru Roman s-a lăudat să-ţi aducă armăsarul lui Căpăţînă-de-cal-într-un-picior-de- găină, înşelat şi înfrînat.

Împăratul chemă pe Roman Năzdrăvan şi-i zise:

— Auzi, mă, Romane, ce zic fraţii tăi, că te-ai lăudat să-mi aduci calul lui Căpăţînă-de-cal-într-un-picior-de-găină, înşelat şi înfrînat!

— Să trăieşti, măria-ta! Cine m-a pîrît, nu m-a pîrît să mă crească, ci să mă piarză; dar bun e Dumnezeu.

După aceea încălecă calul, se duse la zmeu şi, intrînd în grajd, zise armăsarului:

— Mă, armăsare, vino cu mine!

Armăsarul, cum auzi acestea, strigă:

— Sări, stăpîne, că mă ia Roman Năzdrăvan!

Zmeul, cum auzi, se scoborî în grajd cu paloşul într-o mînă şi cu biciul de foc într-alta şi zise calului:

— Unde este Roman Năzdrăvan, bre? Calul se uită împrejur şi nu văzu pe nimeni, căci Roman se făcuse pai şi intrase în iesle; atunci zmeul, văzîndu-se înşelat, se puse cu biciul pe cal şi îi muie binişor spinările, iar după aceea se duse la treaba lui.

Roman, văzîndu-se iarăşi numai cu calul, îi zise:

— Mă, armăsare, vino cu mine!

— Acuma viu, stăpîne, dar înainte de a pleca, sapă la picerele mele cele dîndărăt, c-o să dai peste un butoi cu aur topit şi altul cu argint; să iei două căuşe de argint şi să mă stropeşti de la mijloc pînă la coadă şi să-ncalici pe mine.

Roman Năzdrăvan făcu după zisa calului; încălecă pe dînsul şi se duse. Dar ce mîndreţe, Doamne! Calul se făcuse jumătate de aur cu pietre nestimate, iar jumătate, de argint şi atît de frumos, încît la soare te puteai uita, dar la dînsul, ba.

Cînd ajunse Roman la împărăţie, împăratul tocma se întorcea de la plimbare; îi dede calul şi luă patru căuşe de galbeni.

Fraţii lui însă văzu toate acestea şi ziseră unul către altul:

— Bre! ce dă bani a cîştigat nelegiuitul!

— Lasă, mă, răspunse unul din doi, că ţi-l pui eu bine pe dînsul!

A doua zi, cînd împăratul se plimba prin grădină, fraţii lui Roman Năzdrăvan îi ieşiră înainte şi-i ziseră:

— Luminate-mpărate, să-ţi lungească Dumnezeu zilele; fratele nostru, Roman Năzdrăvan, s-a lăudat ca poate să-ţi aducă chiar pe zmeu, viu nevătămat.

— Dar asta este cu neputinţă, răspunse împăratul.

— Ştim prea bine, măria-ta, dar de, fratele nostru aşa s-a lăudat.

Împăratul chemă pe Roman şi-i zise:

— Aşa e, mă Romane, că te-ai lăudat să-mi aduci pe zmeu viu nevătămat?

— E, luminate-mpărate, cine m-a pîrît la măria-ta, nu m-a pîrît să mă crească, ci m-a pîrît să mă piarză; dar fie, mă leg să-ţi aduc pe zmeu; numai să-mi dai un car cu şase bivoli, să-mi dai şase dulgheri, şase tîmplari şi şase fierari, şi treaba e făcută.

Împăratul porunci să-i dea tot ce va cere. Roman se sui în car şi apucă calea către zmeu. Se duse zi de vară pînă seara; iar cînd fu aproape de palatul zmeului, se făcu moş bătrîn cu barba şi sprîncenele pînă la pămînt. Zmeul, cum îl zări, se dete jos, îi ieşi în cale şi-i zise:

— Ce cauţi, moşule?

— Ce să caut, luminate-mpărate, am prins pe hoţul de Roman Năzdrăvan şi am venit la măria-ta să-mi dai ăl plop de colo, să fac un butoi ca să-l bag într-însul.

— Bucuros, moşicule!

Atunci Roman tăie plopul şi numai cît clipeşti din ochi făcu un butoi gros, legat cu cercuri de fier; dar cînd veni vremea să-l înfundeze, zise zmeului:

— Luminate-mpărate, ştii că Roman Năzdrăvan e mare voinic, el poate să spargă butoiul şi să scape, şi atunci ne prăpădeşte pe toţi; fă bine de intră măria-ta în butoi şi, după ce l-oi înfunda, pune-ţi toată puterea să vedem, poţi să-l spargi?

Zmeul se supuse şi intră în butoi, iar dulgherii, tîmplarii şi fierarii înfundară butoiul şi, după ce îl legară cu lanţuri groase de fier, înjugară bivolii şi plecară; iar pe la apusul soarelui ajunseră la împărăţie şi deteră pe zmeu în mîna împăratului, viu nevătămat.

Împăratul porunci să desfunde butoiul, să vază daca se află zmeul într-însul; iar zmeul răspunse din butoi:

— Luminate-mpărate, daca vrei să trăieşti, zi oamenilor tăi să nu mă scoată din butoi, că de voi scăpa, nu se alege praf de tine şi de palatul tău.

Atunci împăratul porunci să aducă lemne şi, făcînd focul, arse pe zmeu trei zile şi trei nopţi; iar Roman luă oasele zmeului şi le dete împăratului, carele, de bucurie, făcu pe Roman boier din doisprezece şi-i dete pe fie-sa de soţie. Roman căzu la pămînt şi sărută poala împăratului, iar după aceea zise:

— Ştii una, luminate-mpărate; fraţii mei s-au lăudat că poţi să-i legi pe vîrful unei şire de paie aprinsă şi că ei nu vor arde.

Împăratul porunci să-i lege şi, dîndu-le foc, arseră de se făcură cenuşă. Iar Roman trăi şi împărăţi şi împărăţeşte şi pînă în ziua de astăzi. Încălicai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s