Lumina Lunii se risipeşte de pe flori şi copaci,
Iar stelele pier una câte una;
Povestea a fost spusă, cântul – cântat,
Iar petrecerea Zânelor s-a terminat.
Vântul nopţii leagănă florile adormite,
Şi le cântă în şoaptă, dulce.
Păsările se vor trezi curând
Şi cântecul Elfilor se va duce.
Peste Pământul adormit, noi trecem în tăcere,
Nevăzuţi de ochii muritorilor.
Plăcute vise le trimitem pe când plutim uşor
Prin lumina Lunii, prin cerul sclipitor;
Şi numai stelele, doar ele, pot să vadă,
Şi numai florile pot ştii,
Petrecerile noatre şi poveştile spuse:
E vremea să plece elfii.
De la pasăre, floare, albină,
Păstrăm învăţămintele ce le primim;
Prin fapte bune, vrem să câştigăm
Un bun prieten în schimb.
Şi deşi locuiesc pe pământ nevăzuţi,
Glasurile, dulce şoptesc,
Şi inimile blânde îi întâmpină voioase
Pe elfi, oriunde sosesc.
Data viitoare, în Valea Zânelor,
Fie ca blânda lumină a Lunii
Să strălucească pe chipuri la fel de senine
Şi-n inimi uşoare ca elfii.
Dar acum întindeţi aripile, căci din est, cerul
Va străluci în curând de lumina Soarelui.
Steaua dimineţii ne va lumina drumul spre casă.
Cu bine! Elfii iau calea vestului.
________________________________________________________________________________
Am găsit într-o zi poezia asta superbă, scrisă de Louisa May Alcott, autoare cunoscută mai ales pentru romanul Micuţele Doamne – de data asta e vorba de o poezie cu zâne şi elfi, şi nu am putut să nu încerc o traducere/adaptare. În poezie e vorba de fiinţe fermecate ce trăiesc nevăzute pe Pământ şi dau petreceri noaptea. Este surprins tocmai momentul magic de la sfârşitul nopţii, cu puţin înaintea răsăritului, când elfii trebuie să plece pe meleagurile lor. Mi-a plăcut atât de mult, încât am încercat o traducere. Ştiu că nu e perfectă pentru că e şi prima încercare în acest sens, dar cred că e suficient ca să înţeleagă despre ce e vorba oricine ajunge aici din întâmplare sau căutând anume aceastră poezie şi nu cunoaşte îndeajuns limba engleză. Este o poezie mult prea frumoasă ca să se piardă.
